...
Ei sunt Dodolina și Bondoc. Sau, cum i-a botezat mai original Teo, „Dida” și „Dopdop”, mărțișoarele primite de băieți anul acesta. Inițial am luat-o doar pe Dodolina [de altfel, Bondoc nu era expus în acel moment în coșul doamnei de la care i-am cumpărat], crezând că va fi astfel un alt bun exercițiu ca cei doi frați să învețe să împartă o jucărie, dar după numai o zi ne-am dat seama că e imposibil [biata pisică era să rămână fără mâini prea devreme], așa că în seara următoare Dar l-a adus și pe Bondoc. Recunosc că am văzut... roz în fața ochilor când i-am observat culoarea stridentă de pe pleoape și l-am operat repejor a doua zi. George a fost încântat când a venit de la grădiniță și le povestește tuturor isprava, iar Teo, asistentul meu, m-a întrebat zile la rând dacă „Dopdop nu bleat?” [adică dacă Bondoc nu mai arată bleah]. De atunci, sunt striviți și impacientați [adică transformați în pacienți] de zeci de ori, servesc pe post de pernă sau stativ de carte, și câte și mai câte... Cel mai probabil, voi mai scrie despre pățaniile lor cotidiene.