Scrisoarea pe care mi-ai dat-o ieri a fost ciudată, nu cred că am reușit s-o înțeleg. Mi-ai înmânat-o la lumina lampadarelor și ai zis că ți-e indiferent dacă o citesc acolo sau acasă. ”Bine, atunci o să desfac plicul acum”, ți-am răspuns. Trebuia să încerc să-mi dau seama ce simți, nu știai să-mi spui în cuvinte ce se ascundea în inima ta, deși te-am oprit și am zis că te ascult. Te priveam cu toată liniștea pe care mi-o puteam aduna din toate mădularele și colțișoarele firii mele, degetele suportau strânsoarea care ar fi vrut să le transforme într-ale unui pianist fără să schițeze vreun semn de durere, dar tu tăceai. Și acum o lună erai la fel. Da, chiar atât a trecut, chiar dacă ție ți se pare că ar fi fost ieri. Mi-ai cerut timp și ți l-am dat. Ți-am fost alături așa cum am putut, atât cât m-ai lăsat. Știi, nu ți-am spus, dar am simțit că uneori ai croit între noi pereți invizibili din încăpățânarea ta copilăroasă. Am tăcut, nu ar fi trebuit să mă lași să citesc atunci. Te-am privit limpede timp de trei secunde și ai știut totul. Ai înțeles totul. Ți-a fost teamă să închei, ai pus o literă fugară în colțul paginii și ai împăturit repede totul, ca un hoț neexperimentat și înfricoșat de ideea că o să fie prins. Ce simți, e chiar atât de complicat să-mi spui?
Mai ții minte când ți-am trimis citatul?... Era aprilie. Nu știu de ce, dar am siguranța că ai zâmbit, că l-ai citit și răscitit..și că încă îți mai place.
„Între ei era acea trainică afecțiune care apare (dacă apare vreodată) când doi oameni care sunt puși laolaltă încep prin a-și cunoaște părțile mai aspre ale firii, iar pe cele bune și le cunosc abia mult mai târziu, dragostea crescând în spațiile goale din grămada de fapte ale realității prozaice dure. Această bună tovărășie, această camaraderie, care de obicei apare între cei care urmăresc același țel, este, din nefericire, rareori adăugată dragostei dintre sexe, din pricină că bărbații și femeile se asociază nu în strădaniile lor, ci în plăcerile lor. Acolo unde niște fericite circumstanțe îi îngăduie dezvoltarea, sentimente îngemănate înfloresc în singura dragoste care este tare ca moartea, acea dragoste pe care nici apele cele mari n-ar putea s-o stingă, nici râurile n-ar putea s-o înece, și pe lângă care ceea ce se desemnează îndeobște drept pasiune piere la fel de repede ca aburul.” (Thomas Hardy –Departe de lumea dezlănțuită)
Ți-am zis că o să fie bine.
