[Ilustrația de mai sus e din Ceasul plin de flori al naturii, o carte minunabilă despre natură, despre care sigur voi mai scrie și pe care o vom recomanda tuturor prietenilor noștri.]
...
După o perioadă în care n-am prea apucat să fac mai nimic în afară de strictul necesar pentru că m-am simțit câteva săptămâni ca o tânără epavă, simt nevoia să revin la un ritm mai alert, care să-mi permită să mai strecor printre treburile zilnice ale Martei și câte-un strop de artă și de frumos...
„Nu știu ce faceți, dar ceva nu faceți bine!”, mi-a zis doamna Bun-Bun văzând că șalazionul meu nu mai trece și că-i mai scriu ba că sunt și răcită [eu care am răcit foarte rar în ultimii ani], ba că poate am făcut și mastită [motiv pentru care Teo încă primește Laalaa]... Și uite-așa am ajuns să înțeleg [cum altfel decât experimentând?] vorbele unei verișoare care mereu mi-a spus că dacă eu sunt bine, atunci și băieții sunt bine. Am crezut că e o exagerare și că pot multe, până când organismul a cedat de la oboseală. Atunci n-am mai putut pune deloc în practică acea replică de „mai bine stau și scriu sau citesc ceva frumos decât să dorm”... Și am dormit mult, căci n-am avut încotro. Nu am scris nimic [cu excepția unei scrisori], dar m-am bucurat de natura minunată de acasă și de toate lucrurile mici pe care le-au descoperit și le-au învățat copiii... În ceea ce mă privește, am învățat [sper!] că, ajuns la o oarecare limită, organismul nu mai poate și că odihna are rolul ei, altfel nu faci nicio treabă și deraiezi totul în jurul tău...
