Văzusem afișul cu patru picioare de femei, plus menținea: de Lia Bugnar (deși nu știam mare lucru despre ea), cred însă că ceea ce m-a ademenit înspre Teatrul Gong în după-amiaza celei de-a patra zi a Festivalului a fost întrebarea: De ce ”Noi 4”, și nu ”Noi 2”?.
Ora 17, luminile se sting, spectatorii fac liniște. Reflectoarele conturează silueta Mariei, care începe prin a ne adresa întrebarea: ”Știți poveștile acelor femei misterioase și pasionale, dar care sunt, de cele mai multe ori, înșelate de bărbați?”, admițând, înflăcărată, că este una dintre ele. Maria (Maria Obretin) e căsătorită cu Victor (Dorina Chiriac), pe care îl iubește cu patos, deși e doar ”un bărbat mititel, trecut de 40 ani, cu chelie și care se balonează foarte ușor”. Ne mărturisește că Victor o înșală cu alte două femei: Ilinca, cea mai bună prietenă a sa, și Otilia, o pseudo-coristă (de fapt, o prostituată ce trăia în canal), iar de printre vaiete și autocompătimire, i se citește suferința și greutatea de a accepta situația. În scenă apar, pe rând și celelalte femei din viața lui Victor, invitate de aceeași soție, ce nu mai poate să se ascundă după perdea. Dacă Ilinca (Ilinca Manolache) e tipa arogantă, machiată, cu țoale la modă și un limbaj presărat cu englezisme informale, în Otilia (Lia Bugnar) vedem gurista necizelată care împarte zilnic la canal cele patru sandvișuri cu pateu de ficat cu Victor și care n-ar avea nicio obiecție dacă acesta s-ar ține de cuvânt și ar lua-o de soție..
Piesa asta e mai mult decât... ”o piesă cu buget mic”, pentru care n-au avut bani nici măcar de o chelneriță, e și un dialog permanent între actrițe și spectatori prin mărturisirile adevăratelor lor trăiri. Cei de pe scaune devin nedumeriți dacă asistă la adevărata punere în scenă, sau doar la o simplă repetiție, când se pun la cale detalii, se modifică replici și se adresează reproșuri. Din această permanentă jonglare de planuri ni se dezvăluie de fapt și adevăratul substrat al poveștii: Otilia e mama lui Victor, iar Ilinca o simplă aventură trecătoare.
Am râs de replici, deși simțeam, în același timp, că e un soi de râs pedepsitor, asemănător cu al lui Caragiale..și apoi, la final, am plecat cu lacrimi în ochi. Erau lacrimi care se prelingeau încet pe obraji, lăsând dâre și o conștientizare a tensiunilor mascate din intimitatea unui cuplu tânăr, precum și durerea unei mame și a fiului său, ce au trăit separați o viață întreagă..
Voi 4, pentru că meritați aplauze, jos pălăria!
