între două lumi

 

...

Noi locuim între două lumi. Eu încă locuiesc în copilărie, în acel tărâm unde libertatea și imaginația nu-mi sunt îngrădite de ziduri, de prea multe reguli și prea multe interdicții. Copiii noștri au însă parte de acest privilegiu doar când mergem la bunici. Acolo sunt liberi și nici eu nu mă mai văd făcând pe polițistul [Nu porni mașina roșie, să nu deranjezi vecinii! Nu țopăi/nu vorbi prea tare că e ora de liniște! Nu face gălăgie când te joci pe balcon! Nu mai face firimituri pe jos! Nu mai țipa! Nu mai alerga... Etc. etc.], în special cu George. Acolo copiii se avântă cu tot elanul și toată curiozitatea lor în mijlocul naturii, experimentând direct, nu doar urmărind diverse fotografii sau ilustrații și ascultând povești. Acolo au voie să se murdărească, să țopăie, să vorbească tare, să se întindă pe iarbă și să privească cerul, să mănânce un măr găsit lângă pom, să intre cu picioarele în râu, să arunce pietre în râu, să se cațere în căsuța din copac, să construiască drumuri imaginare întinzând o ditamai grămada de nisip prin curtea bunicilor, să bată cuie într-un lemn, să spargă nuci, să mângâie câinele, să-l ajute pe bunicul să se țină de promisiuni și să construiască visuri, să culeagă flori la întâmplare, să caute ouăle în cuibar și câte și mai câte. Foarte, foarte multe lucruri firești de care copiii care cresc la bloc sunt privați. Iată de ce eu aleg să mai locuiesc în copilărie, în acea lume din care lipsesc cutiile de chibrituri construite din beton, în acea lume în care fiecare anotimp îți impregnează sufletul cu bucurii cât pentru o viață-ntreagă...

cuibăritorii

 

...

Ei doi seamănă. Eu știu cel mai bine pentru că alături de ea am crescut, și pe el îl cresc. Ea a avut dintotdeauna darul de a se apropia instant de oameni și de a le deveni dragă. Am știut încă din prima zi în care s-a născut Teo că-i va semăna după modul în care l-am văzut cuibărindu-se lângă mine. Și nu m-am înșelat. Face exact cum făcea Tâlvana când era mică. E dulce-dulce, de nu mai poți de drag și nu-ți mai vine să-i dai drumul...

Gânditorul

 

...

            

                    Dragă Micule Dar,

         

         Această aniversare lunară te găsește la bunici, bucurându-te de verde și de mașinile care-au dormit în pod timp de trei luni, analizând excavatoarele și compactoarele care cutremură casele din fundație pentru a turna îndelung promisul și mult amânatul asfalt.

        Ce schimbări au mai apărut în ceea ce te privește? Una semnificativă e faptul că vorbești mult mai clar și e îmbucurător pentru mine să văd că ai învățat destule expresii din lecturile noastre zilnice.

         Față de Teo ești mai puțin gelos, mi se pare că ai ajuns să-l accepți ca fiind fratele tău. De multe ori îl rogi să nu mai plângă, de multe ori îl faci să râdă [în hohote], ai început chiar să-l plimbi cu mașinuța cea roșie [cursă de 30 de secunde]. Mai sunt, desigur, momente când nu vrei nicidecum să-i dai o anumită jucărie sau momente în care îl bruschezi pentru că ești obosit sau ți-e foame...

         Un alt aspect care ne bucură pe mine și pe tati e referitor la conștientizarea greșelilor pe care le faci, venind după aceea să-ți ceri iertare: „Mami, mă ierți? Nu mai fac data viitoare... În viața mea așa ceva!” Eu știu însă că folosești expresia „în viața mea” pentru că așa ți-am spus când l-ai mușcat pe Teo și m-ai supărat; inevitabil, greșelile se repetă. Un pocinog memorabil de luna aceasta: ziua când, entuziasmat să-ți instalezi un șevalet asemenea lui Katie, te-ai ars la picior cu cărbunele din cățuie, și-ai ars și-un cearșaf bun și covorul din sufragerie...Apoi, o altă boroboață: când ai deschis ușa mașinii de spălat [în timp ce eu coborâsem după un colet] și-a curs apa baltă în baie [apa începuse să curgă dinainte pentru că ușa nu fusese închisă bine; eu am oprit mașina și-am coborât după cărți], de-am fost ca-n povestea „O seară acasă la Alfie”. Ți-a părut tare-tare rău, credeai c-o să ajungă apa peste tot și te-ai liniștit abia când am reușit s-o adun...

         Într-una din zile, când te-am chemat să-ți povestesc ceva, mi-ai spus că nu poți veni pentru că ești ocupat cu doamna ta „Ani” care-ți dă teme. „Doamna Ani” e, chipurile, doamna ta educatoare. Nu știm de unde până unde ai găsit acest nume... Pe de altă parte, le spui tuturor că poate vei merge la grădiniță, dar că acum ești în vacanță. Noi ne amuzăm copios de poveștile pe care le inventezi, deși tu pari foarte serios.

        Pe când îți voi scrie următoarea scrisoare vom ști dacă chiar vei începe grădinița...

alături,

 bucurându-mă să te văd crescând,

mami

mama visează prin copiii ei, pentru ei

 

Miss Rumphius, o carte care face lumea mai frumoasă

Barbara Cooney, sursa aici

...

           Simt că a trecut mult timp de când nu am mai scris despre frumosul nostru, așa că acum sacrific câteva minute de somn pentru a face asta. Și, cum zilele noastre prind contur în jurul multor povești cărturărești, va fi despre o carte deosebită ajunsă [împreună cu alte câteva] deunăzi: Miss Rumphius, de Barbara Cooney. O carte pe care am vrut s-o cumpăr pentru că la un moment dat am găsit întâmplător ilustrația copertei și mi-a rămas întipărită în minte. A durat ceva vreme să-mi amintesc titlul, și tare m-am bucurat văzând-o în catalogul celor de la biabooks.ro. Rezultatul? Am descoperit încă un om care prin arta sa a reușit să facă lumea mai frumoasă, aducând bucurie și creând punți de cunoaștere atât pentru cei mici, cât și pentru cei mari.

     O recomand cu dragă inimă pentru simplitate, mesaj, culoare, pentru că înglobează frumusețea lumii în câteva pagini și câteva cuvinte. Citind copilului tău o astfel de carte nu poți decât să te bucuri și să fii foarte recunoscător... Zâmbești, călătorești în lumea poveștii și te întrebi cum să realizezi și tu acel al treilea lucru...