...
la el acasă, fiecare își are propriile tabieturi. fără să trebuiască să dea nimănui socoteală pentru ele. fără să stingherească și fără să se simtă stingherit. fără să-i fie invadată intimitatea. pentru că e acasă. apoi, fiecare are propriul stil de a face lucrurile. de a-și organiza timpul, de a găti, de a-și pune hainele în dulap, de a-și aranja cuibul. și e bine că e așa. e bine ca fiecare să și le facă în stilul și-n ritmul lui. asta e concluzia la care am ajuns azi, într-un moment de respiro, când mi-am pregătit un ceai de mușețel și m-am destins, parcă regăsindu-mă... fără un pic de Mozart [sau, în orice caz, muzică clasică] pe fundal, fără să simt că mi-ar fi rușine dacă ar bate cineva la ușă și ar găsi casa alandala, fără să pot aerisi cât vreau, fără să-l știu pe Micul Dar păzit de ecran, fără să pot citi un articol în tihnă sau să scrijestez un gând atunci când apuc... n-aș mai fi eu decât aparent. și nu m-aș mai simți acasă, fiind la mine acasă.