Am rugat-o pe mami să scrie pentru mine...

...

Mă cheamă George și am patru luni și jumătate. Tati și mami mă mai strigă și Micul Dar; la început, toți îmi ziceau așa - acum în special tati. Nu știu cât cântăresc, că nu am mai fost la pediatru de câteva săptămâni; dac-ar fi totuși să cred ce spun oamenii mari care mă țin în brațe, am crescut considerabil în ultimul timp. Mamei i se pare că m-am și maturizat la față. Am uitat s-o întreb ce înseamnă asta. Mai ușor de gâdilit, oare? De asta mă face să râd întruna când vede că sunt binedispus? Și de ce-mi spune că mă mănâncă? De fapt, cam pe toți îi aud zicând asta. [Doamne Doamne nu a precizat că voi fi mâncat atunci când a hotărât să mă trimită în lume.] Am abia patru luni și jumătate și taaaare mă dor gingiile. Ca să mă liniștesc, îmi folosesc degețelele; sau pumnii, în funcție de caz. Mami și tati intervin și ei atunci când cred de cuviință, iar eu mușc cât pot ca să-mi treacă durerea. Laalaa mă alină însă cel mai mult, și îi dau mamei de înțeles cum pot că am nevoie de ea. Degețelele sunt jucăria mea preferată acum. Le-am descoperit de câteva zile și mi se par fascinante. Le contemplu secunde, minute în șir. Le mișc, îmi rotesc pumnii, le privesc cu mare atenție. Ieri noapte n-am prea avut somn și le-am admirat în semi-întunericul camerei. N-am înțeles de ce mami, ruptă de oboseală și de somn, îi dădea coate lui tati să se uite la mine. Oare ei nu știu că văd foarte bine acum?  E-adevărat că sunt multe lucruri pe care nu le pot face pentru că sunt mic [de aceea am și rugat-o pe mami să scrie pentru mine], dar asta nu înseamnă că nu simt și nu pricep ce se petrece în jurul meu. Spre exemplu, mă bucur atunci când mi se citește sau mi se povestește ceva. [Mami îmi citește frânturi din felurite povești din cărți cu coperți colorate, iar tati mai are un pic și termină Micul Prinț.] De asemenea, sunt foarte fericit duminica sau în sărbători, când mergem tai-tai la Doamne-Doamne și un domn bărbos [nu întotdeauna același] îmi dă să mănânc un strop de ceva-foarte-bun, iar eu zâmbesc laaaarg. Am uitat să vă spun că locuim în Nucalia. De fapt, zona se cheamă altfel, dar mami a inventat acest nume pentru că străzile pe unde ne plimbăm seara sunt împânzite de nuci mari, bătrâni și umbroși. Astă seară l-am auzit pe tati spunând că nucile au început să se coacă și să cadă... Cred că vine toamna, nu? Ziua e mai scurtă [tot pe cei mari i-am auzit afirmând asta], iar mie îmi dau și puloveraș când ieșim. Ar mai fi multe de povestit, dar e târziu, iar mami ar vrea și ea să se odihnească. O s-o rog să continue altă dată...

un strop de Van Gogh și de Virginia Woolf

...

Astă seară ai cerut cheia singurei cutii poștale de jos. Ai găsit înăuntru, răbdătoare, două plicuri și-o vedere. Plicului formal nici nu i-am dat atenție [l-ai citit tu, aducea și el un răspuns așteptat de ceva timp], m-am aruncat fericită înapoi pe fotoliul verde să descopăr fărâmele de suflet. Întâi stropul colorat de Van Gogh, apoi plicul surprinzător din Gușterița, unde în antet Poezitoarea așternuse două rânduri de Virginia Woolf. [Ah, but when the post knocks and the letter comes always the miracle seems repeated - speech attempted. Venerable are letters, infinitely brave, forlorn, and lost.] Am râs și am plâns ca un copil! Cred că o să-mi prindă bine și mie, nu doar lor, reînceperea horei scrisoricești. O să fim din nou niște „ciudați” fericiți... [Ciudata mea dragă Georgi - îți zic așa fiindcă astăzi am primit trei vederi de la un coleg, însoțite de cuvintele „ia, pentru ciudații tăi”, știind că trimit scrisori și vederi...]

notre petit nourrisson

...

voir la petite âme,

la serrer entre les mains,

la bercer dans les bras, 

être chaque jour le temoin 

de son existence...

sentir son parfum, 

entendre ses envies, 

voilà maintenant 

le vrai bonheur de notre vie!

are ochii mei sau ochii tăi?

foto: © Șandreea

Ochii Micului Dar se verzesc, la fel ca ai mei. În unele zile aflăm însă că sunt ca ai tăi. Că seamănă leit cu tine. Apoi ni se spune din nou că e bucățică ruptă din mine. Sunt amuzante părerile astea atât de diferite ale oamenilor! Noi știm însă că e parte din amândoi, și asta contează cel mai mult...

dacă n-ai fi acolo să mă aduni, m-aș face țăndări

...

marți seara. în fața magazinului non-stop din Nucalia, așteptând ceva dulcele cu Micul Dar în brațe. 

[eu, supărată că mi-am mâzgălit sandaua] - ar trebui să se dea o lege care să-i pedepsească pe cei care aruncă gumă de mestecat pe trotuar!

[tu, împăciuitor] - poate n-a făcut-o intenționat. poate i-a căzut...

[eu, aproape la fel de supărată] - daa, avea gura spartă...

[tu, glumind] - poate îi lipsea un dinte...

pun eti-pufurile în ghiozdan și plecăm râzând. ce m-aș face fără tine?

timpul trece, puiul crește

...

Un an. Exact un an. Pe atunci era un pic mai mare decât un bob de grâu, iar acum e cât un ursuleț koala. Așa mi se pare atunci când se agață de mine cerând Laalaa. În schimb, când mă cheamă e un veritabil lupișor-pisoiaș. Mai mare dragul, mai mare minunea! Sau, cum ar zice muma: „Copilul ăsta crește ca din apă!”

domnișorul Rostogol

...

Micul Dar împlinește azi patru luni. A crescut mult și e cea mai mare bucurie să-l privim descoperind zilnic lucruri noi. Gesturi care nouă ni se par banale pe el îl fascinează pentru că acum le învață. Dacă îl văd concentrat, îl las să stea liniștit. Să-și analizeze degețelele, să se uite pe pereți sau să-l atingă pe elefantul Cici. Un sunet nou pe care-l scoate îl face să izbucnească într-un hohot de râs, un cântecel pe care nu l-a mai ascultat îi sporește atenția și zâmbește, iar la necunoscuți e foarte atent. Apoi, mânuțele și gurița sunt cele de care se ajută în testele pe care le face. Până acum a încercat toate păturicile pe care îl așez. Cum e lăsat câteva secunde singur, cum face un colțișor ghem și-l duce la guriță. Zilele astea a învățat să se întoarcă pe o parte, iar pe Laalaa o așteaptă ca un ursuleț. Am fost prevenită în repetate rânduri să am grijă să nu cadă. La câtă energie nestarnică are, n-ar fi de mirare să ne surprindă cu o astfel de ghidușie în curând... Prefer să cred că o să fiu atentă!

je m’y imagine

...

„Tu n’as donc pas d’imagination ? Il y a plusieurs réalités ! Choisis celle qui te convient. Évade-toi dans l’imaginaire. ” (Ionesco)

rod de Gustar

blândețea dimineții

 ...

fereastra scăldată-n lumină

zorile le cântă, 

sufletul ne-ncântă.

Muma sau portretul țărancei aristocrate

...

Muma are acum 94 de ani jumătate. O mână de om mergând sprijinindu-se de boată. I-au scos un ochi acum câțiva ani, iar cu cel pe care-l mai are vede adesea în ceață. Prin ochelari. Poartă batic, nu am văzut-o niciodată fără, nici măcar în fotografiile vechi de câteva zeci de ani. E uscățivă și parcă cu trecerea timpului se tot împuținează... Cu toate astea, îmi pare mult mai senină și mai ageră decât noi, care avem un pic mai mult sfertul vârstei. Am petrecut săptămâna trecută împreună, având astfel răgaz de stat de taină mai mult decât de obicei. Mi se par extraordinari acești bătrâni rămași din altă lume, crescuți într-alte vremuri! Mi-a povestit cum mâncarea avea alt gust altădată, cum oamenii mâncau simplu: memorabila mămăligă pe care o tăiau cu ața, fierbând apoi în aceeași oală lapte și săturându-se, nemaiavând nevoie de alte mode [adică alte feluri]. Pe de altă parte, e foarte atentă când vine vorba de mâncare. A gătit mult și pentru mulți, așa că nu ezită să spună dacă bucătăreasa greșește oricât de puțin. O spune pe șleau, e sinceră ca un copil! Am mâncat pe săturate roșii din grădină, roșii săpate de ea, sute de cuiburi de roșii care nu aveau firicel de buruiană în jurul lor... adevărate roșii! M-a învățat și pe mine să înting în salată [adică să înmoi pâine în sucul salatei] și, spre final, mi-a spus că s-a bucurat văzându-mă cât de multe am mâncat. Încă o dovadă că muma, cu un biet ochi suferind, vede mai mult decât noi! Seara, după cină, la răcoare după toropeala toropitoare a zilei, am ascultat cântecul greierilor și am stat pe băncuța din fața cămăruței ei. Cu mâinile împreunate pe baston mi-a povestit câte-n lună și în stele, și, la răstimpuri, nu mi-am putut conteni râsul. E glumeață nevoie mare și povestește totul cu tâlc. „Când mi-au adus-o pe G., avea șase luni. Era atât de mititică! Ce era să-i fac? Am tăcut și eu ca purceaua-n porumb și-am ținut-o...” Știe că nu mai e mult și-i pare rău că munca-i de o viață va rămâne cine știe pe mâinile cui după ce părinții-bunici se vor întoarce în oraș. Satul a fost năpădit de țigani. Hoții dau năvală oriunde știu că se poate. În satul gospodarilor de altădată nu au mai rămas decât vreo optzeci de femei și vreo șaizeci de oameni [oameni, adică bărbați] - muma îi tot numără pe cei care mai sunt în viață noaptea când nu poate dormi... Ea e printre cei mai în vârstă. De fiecare dată când plecăm, ne salută ca și cum nu ne-am mai vedea niciodată. „Muică, să vă-ngăduiți!” Ne fericește și ne sfătuiește să avem grijă unul de celălalt, acum și de Micul Dar, de care a fost pe deplin cucerită... Văzând-o, studiind-o, ascultând-o, nu pot să exclam decât atât: câtă aristocrație în atâta simplitate!

revedere măr bătrân. și apoi, la revedere...

...

tu ai îmbătrânit, eu am crescut. fiecare cu roadele lui...