miercuri, 28 septembrie 2016

grădinăreasa purtătoare-de-scut

...

am ajuns acasă duminică noapte, și tot simt că n-am apucat să mă dezmeticesc bine. după excursia peripețioasă de zece zile, m-am întors om nou. așa mi s-a întâmplat de fiecare dată când am călătorit departe, doar că, trecând destulă vreme de când nu am mai avut acest prilej, cam uitasem cum e și cât de îmbogățitor din toate punctele de vedere poate fi un loc nou. încă nu am avut răgaz să dau o formă pseudoliterară tuturor notițelor pe care le-am luat, dar mă voi urni la a face asta zilele viitoare. în primul rând pentru noi, ca să ne amintim peste ani de cele ce am simțit și de momentele buclucașe sau dramatico-hazlii prin care am trecut.

motivul pentru care mi-am pus a doua pereche de ochi la astă oră târzie este însă altul. altcineva, mai bine spus. e vorba despre trimițătoarea unicornului. voiam să scriu despre ea câteva rânduri...


         Am cunoscut-o în iulie, la atelierul despre obișnuințe din orașul lui Bucur, atelier unde ne-am strâns aproape două duzini de oameni. Pe ea am ochit-o de când a intrat pentru că mi s-a părut că seamănă cu personajul Camille din Ensemble c'est tout. Am simțit că o cunosc de undeva, deși o vedeam întâia oară. Întâmplător, numărătoarea a făcut să fie primul om cu care-am povestit. Și tot întâmplător, am ajuns să-i spun despre scrisori și, foarte pe scurt, despre jocul acesta în care-am intrat de ani buni. În momentul în care i-am văzut ochii sclipind, am știut că va începe să scrie. [Deja se declanșase dorul acelui ceva uitat, dar inedit...] Mi-a spus că e grădinăreasă [poate una dintre puținele meserii de oraș care te apropie de natură] de puțin timp și că viața ei e în continuă schimbare. Deși firavă la trup, am simțit că e o luptătoare! Acum sunt sigură că e așa! 
           Duminică noapte mă aștepta un plic pe birou. Era prima scrisoare de la ea. Frântă de osteneală, mi-am prelungit bucuria până dimineața. Am scris de nenumărate ori cât de fascinant mi se pare să descopăr mărturisirile de început ale unor oameni care redescoperă bucuria de a scrie. [Probabil că la un moment dat chiar o să leg o carte despre toate aceste stări ale omului în fața unei foi albe de hârtie]. La fel s-a întâmplat și de această dată. A trimis plicul, deși inițial a ezitat și a amânat mult. „N-am foaie de scrisoare, mă dor degetele de la grădinărit, n-am o unealtă de scris pe măsura plăcerii mele tactile, în plus n-am starea necesară de a mă aduna în gând; dacă îi transmit zbuciumul meu și o afectez negativ...” E interesant cum poți afla atât de multe despre un om din modul în care se exprimă. Ea e unul dintre puținii care scriu fără nicio greșeală de ortografie, deși se scuză nejustificat de stângăcie. O Camille de București care se îngrijește de sănătatea grădinilor. Cred că Cineva de Sus va avea grijă să se îngrijească și de sănătatea ei... Nu cred, sunt sigură!


luni, 26 septembrie 2016

Kalimera, Thassos!









...
zece zile de călătorie și de regăsit albastrul pur al mării. de peripeții și momente hazlii împreună. Micul Dar „s-a prăpădit de râs” pe planeta lui oarecum asemănătoare cu cea a Micului Prinț.

duminică, 11 septembrie 2016

Banditul

...

L-am numit, simplu, banditul. Dimineți la rând, în jurul orei 8:20, l-am găsit la colț de restaurant, foarte aproape de Casa Revizuitoare. Banditul e un domn slab, brunet, cu un ten creol și mustață, îmbrăcat în 90% din cazuri în negru [am rămas surprinsă când l-am văzut în alb], uneori păzind o bicicletă priponită alături, de multe ori privind atent ecranul telefonului. Poartă mereu ochelari de soare. Negri, bineînțeles. Într-o zi am avut impresia că mi-a dat „Bună dimineața!”. Nu mai rețin dacă i-am răspuns, dar probabil că nu, având în vedere că nu mă așteptam. Ce caută acolo, ce așteaptă... ei bine, habar nu am! Tot ce știu e că, din cauza negrului, are o alură de bandit. Inevitabil, mă face să zâmbesc. Un bandit inofensiv păzind în plină zi o bicicletă priponită alături...


paliative


...
ieri 98. nu am oprit numărătoarea [ba mai mult, i s-au mai adăugat alte două, ca să ne ținem memoria cifrească vie] și mă bucur că nici tu nu uiți.

nu cred că a fi om mare înseamnă a nu mai avea timp pentru ceea ce contează cu adevărat. dacă e așa, nu vreau să devin mare niciodată, indiferent câți ani voi avea. mi-a fost greu în ultima vreme să scap din plasa zilelor preșuitoare și să mă refugiez într-un cotor sau într-o scrisoare. abia de-am apucat să mă refugiez în a găti o ciorbă... acum mă bucură gândul că în curând vom pleca în primul concediu, paliativ pentru lipsa vacanțelor de vară de altădată. mă odihnește gândul că nu peste mult timp o să pot face pe designerul de interior și să vin cu idei în a aranja locul care ne va deveni Acasă. îmi dă putere gândul că va reveni timpul când voi descoperi și reciti povești dragi, povești pline de suflet. carevasăzică, sunt încă un copil...

au început să cadă castanele. ai văzut cât de frumoase sunt? 

miercuri, 7 septembrie 2016

analogie de început de toamnă

...

La început e doar locul. Mai mult sau mai puțin nivelat, uneori semi-împădurit, alteori pustiu-pustiu, câteodată cu vreo încăpere veche de generații, care abia se mai ține în cărămizi... Apoi se găsește o familie care se îndrăgostește de el, o familie dornică să-și clădească acolo casa. Acasa, adică. Îl cumpără și se apucă de treabă. Planurile croite împreună încep, pas cu pas, să capete contur [deși uneori conturul acesta prinde formă cu adevărat în ani de zile]: sapă fundația, ridică pereții, pun acoperișul, tencuiesc pereții, pun geamuri [și obloane, dacă e nevoie], uși, podele, aduc mobila, vasele și toate lucrurile-amintiri-dragi și se stabilesc acolo. Cu fiecare anotimp care trece, o mai înfrumusețează un pic. Ba un rând de flori în curte, ba un leagăn în grădină, ba un scaun nou, ba un raft pentru cărți construit de un prieten tâmplar... Locul, care la început nu spunea nimic despre ei, le devine Acasă. Așa e și omul. Așa e și o poveste de dragoste. Crește pe zi ce trece, devine mai puternică, mai plină de sens, tinde spre desăvârșire... Carevasăzică, cel mai important e faptul că acum creștem. Locul propriu-zis încă nu-l avem, dar Acasă al sufletului a căpătat rod de care să aibă grijă...