bobârnac pentru viitori doctori

M-am gândit că n-ar avea niciun farmec să vreau să mă fac doctor atunci când voi fi mare. Și nu pentru că tata mi-a zis mereu că mi s-ar face rău la vederea unei picături de sânge, ori că n-aș avea tăria să fac nici măcar o amărâtă de injecție. Nici faptul că acum sunt la ”Facultatea de Balet” și că m-ar terifia gândul la atâția ani de studiu nu cred că are vreo importanță aparte. Nu, ar fi pur și simplu pentru că aluatul din care sunt făcută nu rezonează cu acea lume. Grey's Anatomy, da, surpinzător, am văzut și eu, doar că serialul nu m-a ajutat decât să-mi dau seama că locul meu nu e nicidecum într-un spital și într-o sală de operații. Cu toate astea, când o să fiu mare, o să am un alfabet, de la A la Z, de doctori, răspândiți în toate colțurile lumii. Și mă voi duce cu carnețelul și creionul să le zgândăresc dorul, sau o să le trimit plicuri cu gânduri celulozice pentru inimi. Or avea ei teorii despre circulații mari și mici, vene, artere și capilare, dar pentru pompa tetracamerală voi avea eu alte leacuri. Mă voi simți cât un purice de mică atunci când vor începe să discute despre cazuri care mai de care mai patologice, o să mă întristez un pic de neștiința mea, dar o privire le va fi de ajuns să înceapă să râdă și să redevină copii...

și atunci cum să nu iubești acasă?

până când o să împărțim bastoane strâmbe

”puștiul” e poate altfel decât l-ai crezut. nu ți-a ascuns, te-a avertizat de la bun început că e plămădit dintr-un material defectuos (un soi de plastelină sfărâmicioasă). fură sentimente, dar nici tu nu ești mai prejos, îi faci inima să tremure și să vrea s-o ia din loc. nu știe nici acum ce se ascunde în spatele privirilor tale uneori clare, alteori întrebătoare. o să-ți facă șanțuri în mâini, degetele o să ți se lungească asemeni ale pianiștilor și o să te trezești cărunt înainte de a prescrie primul tratament vreunui pacient.

...atâta timp cât se deapănă ghemul.

acum aproape 20 ani..

-Să nu mă dezamăgești...

-O să te fac să fii mândru de mine..

am răsturnat cu venirea mea pe lume dinastia de Gheorghi din familia noastră. ar fi trebuit să fiu băiat și să mă cheme... Gheorghe. tata cred că își dorea cel mai mult să fiu băiat (ca fapt divers, am avut cărucior albastru, mama nu a fost la ecograf să i se spună că sunt fată, iar tata ”nu a găsit” altă culoare), dar pentru asta mă iubește pentru ceea ce sunt. eu le mulțumesc și le sunt recunoscătoare. nu prea le vine nici lor a crede că puiul a crescut...

cireșul râde după ploaie. elefant desculț pe acoperiș.

-G., îți iau scara. Rămâi pe acoperiș?

-Da.

concluzie

”hei, ți-ai privatizat blogul”, îmi zise pika într-o telegramă...

uite că m-a ținut mai puțin de o săptămână. nu pot, oricât de mult am încercat, chiar dacă nu mi-a priit când mi-am dat seama că unii oameni (dragi mie, de altfel) au început să mă privească mai mult prin prisma a ceea ce scriu, decât prin ceea ce sunt...

” Te expui prea mult, mie așa mi se pare.”...uneori așa e, în entuziasmul meu uit care e limita dintre sentimente și ceea ce pot scrie aici...oamenii la care țin sunt de vină și dorința mea de a-mi împărtăși bucuriile (mici sau mai puțin mici).

am revenit la Maia datorită celei de-a doua scrisori de primăvară pe care am primit-o azi și care a stârnit o ploaie ce mi-a umezit obrajii.

concluzie: îmi face bine să scriu.

P.S. a song can change your mood

why not?

încă adun povești, chiar dacă nu le scriu, chiar dacă mi-am înghițit cuvintele, chiar dacă am nevoie de un pic de timp să aranjez lucruri și oameni și sentimente în sertarele potrivite. am avut parte de câteva zile de liniște acasă, mi-am luminat oarecum gândurile și tot ce-mi doresc acum e putere și răbdare să degust fericirea cu pași mici.

așa, ca întotdeauna.

un pic mai devreme, am văzut ”We bought a Zoo”, poveste de care parcă am auzit din zbor de la pika și care mi-a plăcut mult. poate pentru analogia cu cele 20 secunde de curaj nebun...

mesaj pentru azi

Pentru că a fost o zi unică în an: Hristos a Înviat!

povesti din tren

Îmi place să merg  cu trenul. Lăsând la o parte mirosurile nebune și scaunele murdare ori geamurile crăpate, lipite cu scoci și prin care nu se mai vede clar lumina soarelui, ori vocabularul condimentat folosit de muncitorii beți, cred că mi-a plăcut dintotdeauna. Da, de când eram mică...

Ieri seară, în trenul de Făgăraș, am cunoscut-o pe Doamna F. (care mi-a răspuns un simplu: „Da, așa e.” atunci când i-am spus că numele dumneaei înseamnă fericire) Nu știu dacă e frumos din partea mea că scriu aici, dar povestea m-a impresionat tare mult.

Chiar înainte de a începe să-mi vorbească, simțeam că e un om bun... Ceea ce nu bănuiam era însă creionarea poveștii din spatele acestei femei puternice, venită la Sibiu să-și vadă soțul internat la spital. Doamna F. nu are copii, ( „Doar pe copilul mare de la spital îl am, el e tot ce mi-a rămas.”), „din egoism sau din lipsă de curaj”, după cum mi-a mărturisit. Îmi venea atunci în minte îndemnul care spune să îndrăznești să greșești, pentru că altfel nu ai cum să înveți (pe care i l-am și spus, de altfel)...poate pentru că mă gândeam că mult mai ușor i-ar fi fost acum să aibă copiii alături. Simțeam în fiecare frază că îi e frică să nu-l piardă : „Mi-e greu să-i vorbesc de inevitabil..”, dar pe de altă parte transmitea speranța unui suflet credincios, care își pune nădejdea în Dumnezeu și în puterea Lui de a alege întotdeauna ceea ce e mai bine pentru noi..

„E atât de ușor să mori..”, asta i-a spus soțul dumneaei după o operație în care i s-a oprit inima de două ori. Șocant, da. Mai mult însă m-a frământat o altă replică, a cărei esență nu cred că am reușit să o înțeleg mai deloc : „În viață nimic nu trebuie, trebuie doar să murim..”. De ce sub această formulare?

Rămâne o enigmă.

...și pentru mine o bunică pe care am câștigat-o în 40 minute, în drum spre casă.

dorință

de Paști

îmi doresc fericire nediluată, neîndulcită și neîmpopoțonată pentru toți oamenii dragi...și ochi fără urdori, să audă clopotele și să țină în mâini lumânări aprinse. să vopsească și să ciocnească ouă roșii, nu să cumpere modele care mai de care mai sofisticate și mai ”moțate”...

eu plec la capătul izolat al pământului, unde-i cald și pace și acasă și bine, așa că îmi doresc aceleași lucruri și pentru ei...

cei care vor un bilet, pot să-mi trimită un bobârnac, o să le las adresa.

you can call me ”kido”...

”-De ce ții mâna în buzunar?

- Pentru că e comod.”

atunci cred că nu și-a mai dat niciun termen și m-a luat pur și simplu de mână. îi vedeam ochii verzi -albaștri sclipind în ultimele raze roșietice care răzbăteau printre acoperișurile bătrâne și îl priveam fără să-i pot spune nimic. nu i-aș mai fi dat drumul...

Cred că a venit vremea să se termine frica mea nejustificată. Din fraza anterioară lipsesc primele două cuvinte. Cineva, din greșeală, a apărut... Acum că mă gândesc, nu știu ce a fost în capul meu. Cred că a fost doza de nebunie pe care am reprimat-o ani la rând și ale cărei picături adunate s-au revărsat joia trecută și mi-au dat viața peste cap cu 180 grade. Sibiul parcă-mi zâmbește acum din toți porii și parcă plutește miros de începuturi la fiecare colț de stradă. Iubesc primăvara. Și zilele de luni. Și faptul că zici că mă înțelegi pur și simplu, deși mie îmi par greu de citit privirile tale...

”suferim de aceeași nebunie”

ai fi surprins să vezi de cât de multe lucruri nu am habar. Doctore, te rog găsește un medicament bun...

P.S.: pies(ă)

poveste...

Good things come to those who have faith!

Mereu am râvnit la poveștile altora, dar m-am încăpățânat întotdeauna să aștept, crezând și sperând că  o fi cineva undeva  și pentru mine...Aș vrea să știe o lume întreagă și n-aș spune nimănui. Dacă sunt sigură de un lucru acela e că există minuni. Și am descoperit motivul pentru care a trebuit să rămân în Sibiu. Povestea nu o voi scrie eu, o mână mai îndreptățită are grijă ca totul să se întâmple..rânduit.

P.S.: Dragă Doamne Doamne, îți mulțumesc!

verde înnorat, nuscele dispărute...

și o primăvară care își arată iar colții. ninge cu soare, cum doar de 1 aprilie s-ar putea. acum un an fugisem la Cisnădioara cu o turmă de Elefanți, să ne bucurăm  împreună de ultimele zile de liceu....parcă a trecut o viață de om de atunci.

(...)

Pe ea n-am reușit s-o înțeleg și încă mi-e greu uneori, deși s-ar presupune că aș fi îndreptățită să pot. Nu-mi spune niciodată povestea în întregime, îmi dă doar frânturi de care să mă agăț, ori nu e întotdeauna ușor...Acum mai puțin ca oricând. Cred că își dorește liniște, acea liniște pe care i-o aduce în suflet doar apropierea Paștelui. Știu că e fericită, dar o las în pace să-și dea seama singură...