Eu știam de la început că nu e omul care vrea să pară. N-aș fi crezut că pot auzi un băiat vorbind atât de frumos despre iubita lui. Mi-a spus că e minunată și că i-a schimbat viața în bine. Stă departe de ea și atunci când l-am întrebat cum rezistă, mi-a răspuns simplu:”Mi-e greu, dar Dumnezeu ne ține împreună”. ...
îmi permit egoismul de a nu scrie aici restul poveștii.
De fiecare dată când mă gândeam în timpul sesiunii că nu mai e mult și vine SprinCo, îmi ziceam să nu mai deviez din drum și să mă pun pe învățat. Știam tare bine că nu pot să mă concentrez și că nu mai dau randament, de încredere în mine nici că putea fi vorba. Cu alte cuvinte, treceam din nou printr-o fază de demotivare.
Timp de patru zile am trăit una dintre experiențele care mi-au schimbat și știu că-mi vor influența, într-o oarecare măsură, viața. Am mai zis asta și alte dăți, știu, doar că acum sunt determinată să nu mai las lucrurile să se piardă într-o agendă. Pe brățara de la mâna dreaptă scrie ”Be the change, be the evolution”, mesaj pe care o să mi-l repet în fiecare zi.
Marți am fost acasă și am plâns ca o fraieră, de parcă numai asta îmi trebuia după atâtea zile grele. Acel ”eu”, omul de la începutul săptămânii, e capitol încheiat. Și e decizie fără cale de întoarcere.
De miercuri a plouat cu ”aha moments” în viața mea, venite exact când aveam cea mai mare nevoie. Mi-am dat seama că în ultimele luni nu am acordat AIESEC-ului importanța cuvenită, am fost un fel de antisocială ”ocupată” să-și ia examenele.
N-aș putea descrie atmosfera de la Brașov, tot ce voi scrie e că din noiembrie și până acum mi-a lipsit energia răspândită de tineri din toate colțurile țării adunați în același loc. SprinCo mi-a adus un nou început. Tot ce îmi doresc e să nu uit prea curând tot ceea ce am simțit, mai ales că acum știu ce vreau să fac cu viața mea în următorii câțiva ani. N-o să mai completez aplicări pe care să nu le trimit, o să caut proiecte faine și n-o să mai dau înapoi de la nimic!
Vine primăvara!
P.S.”The essential part of innovation is not being afraid to fail.” (Edwin H.Land)
nu știu de ce am dat acum clickul ăla după atâtea luni. poate doar ca să răsucesc cuțitul în rană și să-mi dau seama cât de slabă sunt și cât de ușor renunț la ceea ce mi s-ar cuveni. cert e că m-au enervat cu sistemul lor. ăstialalți mi-au ros nervii ca să mă facă să mă simt dezamăgită, chiar dacă știu că am muncit cât m-au ținut puterile. că mă zgâriu pe ochi câteodată, da, e drept. că alteori sunt liniștită și mulțumită și-mi place ce am de făcut, și asta e la fel de adevărat.
sunt prea obosită acum să judec lucrurile cu calm și să le văd limpezi. sunt sigură că perspectivele de mâine și sprinco o să mă ajute să-mi revin și-o să-mi dea energie pentru câteva luni bune...
Unii pot scrie atât de captivant, până și despre cea mai banală poveste din lume: despre câinele hoinar rătăcit în parc sau despre cum mătură oamenii în salopete roșii străzile dimineața. Mie mi-e greu uneori să scriu chiar și despre oamenii cei mai dragi ( sau mai ales despre ei).
M-am uitat la ceas și era trecut de miezul nopții. Printre picurii mărunți ai ploii, mă întorceam ”acasă” după o zi dedicată vindecării dorului și multor oameni de ale căror vise îmi doream să mi se repovestească. Imaginea reflectată în vitrina de lângă semafor mi-a amintit de cuvintele pe care i le ziceam mamei acum vreo două săptămâni și care se adeveresc. Contrar așteptărilor, ieri noapte am dormit puțin (deși acum simt, din nou, că oboseala își cere dreptul la odihnă) și în timpul amiezii parcă mă rodea ceva: cum să stau eu în casă, când sunt atâția oameni pe care i-aș putea întâlni? Am agățat ciupercuța (din soiul celor răsărite după zăpadă) primită de la pikchiu de geantă, mi-am pseudoînvelit degetele în mănușile croșetate tot de ea și am pornit să ascult povești. Asta aș face toată viața: m-aș plimba cu un rucsac în spate (cum era tipa pe care am văzut ieri la billa), cu un aparat de fotografiat și o agendă în mână și aș scrie despre oameni. Fac o mică paranteză: când le spun celorlalți că ăsta e planul meu de viitor mă întreabă: ”Bine, bine...și planul realist care e?”. Răspunsul e că realismul e visul meu și n-o să renunț la el.
(...)
Ar fi prea mulți magicieni pe ziua de azi care au răsfrânt liniște, rând pe rând, în sufletul meu. Dacă vreunul dintre ei citește acum, aș vrea să știe doar atât: că îi mulțumesc că există!
multe cafele amare. etaj 3, etaj 4, etaj 3. ferestre uriașe și multă, multă zăpadă. patine care dorm într-un dulap. frig și tremurat. plicuri galbene. oameni noi, cu atâtea povești faine. visuri și zile pe care nu le mai distingi unele de altele. ”dealuri” greu de urcat.
după patru mirifice săptămâni dureroase, a început, în sfârșit, să se limpezească cerul. azi am mers mult pe jos, în amintirea zilelor de liceu. și am plâns, credeam că nu mai vine liniștea. nici nu mai știu cât de mult mi-am dorit ziua asta. de vreo lună încoace în fiecare seară am adormit cu gândul la ea. mi-am cumpărat ”Jurnalul fericirii”, să am și eu o carte pe care s-o deschid seara înainte de a-l aștepta pe Moș Ene și o fittonia drăgălașă, să înveselească rafturile colțului de la 317.
aseară simțeam că nu mai rezist, aș fi urlat din toți rărunchii de aș fi putut. au trecut toate cele paișpe hopuri, azi pot, în sfârșit, să zic că am pus punct primei sesiuni. notele nu mai sunt relevante, important e că am muncit și că am conștiința împăcată. trebuie să recunosc: atunci când obosesc mi-e uneori tare greu să mă ridic și să merg mai departe. dacă n-ar exista oamenii dragi, aș fi cel mai slab și neputincios om din lume.
„I've never told you before, but you're one of the most important persons in my life..
Love you, darling!!!”
ce să-i răspund? că doar știe că sentimentul e reciproc.
De câteva zile am dobândit obiceiul de a mă așeza lângă o fereastră uriașă, cu trei canaturi, prin care lumina pătrunde blând (uneori mai cu îndrăzneală, alteori mai armonios). Chiar de lângă ea, din colțul Nord-Vestic, mă privește blajin un portret schițat parcă în grabă (dar nu fără a-i surprinde liniile calde ale feței) al domnului Faulkner. Domnul Brânzici, cu ochelarii lui haioși, papionul bine strâns, costumul albastru dungat și servieta maro navighează nestingherit printre zecile de foi împrăștiate pe mai bine de un metru pătrat. Acum nu mai ninge, chiar bate soarele a primăvară și parcă mereu îmi cheamă privirea. Într-o sală de vizavi repetă, la intervale întrerupte de timp, dacă mi-am dat eu bine seama (sau poate au examen, cine știe), studenți de la actorie. În pauzele de măr, biscuiți, ciocolată și răspuns la telefon mă mut înspre altă priveliște, una stradală. De un verde pal, casa ”căsuță” din față are o curte largă, momentan acoperită de o pătură moale, albă. Grădina e așezată cumva pe două niveluri, cred că trebuie să arate tare frumos vara, când e totul în floare. Printr-o fereastră de la un etaj superior am ochit silueta unui brad de Crăciun, încă împodobit cu cu globuri roșii, chiar dacă e mijlocul lui februarie.
Soarele s-a ascuns, nu se mai vede decât un luminiș din spatele unei uși cu geam din aria de vizavi. Actorii încă repetă. Cred că e tare fain pentru ei, oarecum îi invidiez. La două dintre cele opt ferestre care unesc cele două zone paralele sunt cuiburi de rândunici nedistruse, la al doilea geam se hrănesc cu energie luminoasă trei cactuși pitici.
Am mers mai bine de o jumătate de oră pe jos. Am traversat multe străzi, dar peste tot am observat același lucru: indiferent de locul unde mă aflam, erau doar două stele pe cer, una într-o parte, cealaltă destul de departe și mi-am dat seama că așa suntem și noi. Tu de o parte a străzii, eu de cealaltă. Știi ce e ciudat? Că unele străzi erau pavate cu lampadare...De ce unele lumini sunt dintotdeauna aproape?
Ei, nu-i bai, doar că mi-am udat toate foile pe care le aveam în geantă și acum au toate vălurele. Data viitoare îmi pun un reminder să înșurubez bine dopul.
acasă nu trebuie să cauți liniștea, te găsește ea pe tine. e în căni uriașe de ceai și în fiecare centimetru pătrat de amintiri, în zâmbetele celor dragi și în armonia cu care ai fost obișnuit dintotdeauna. sesiunea m-a învățat că înfiorătoare e doar teama de necunoscut. înfiorător e să-ți faci rău singur, fără motiv. mai e un pic și simt că de după deal răsare soare de primăvară. nu mai știu câte cafele amare am băut, tot ce vreau e să renunț la ele. vreau să încep să vorbesc cu mine cum ar trebui, să mă accept așa cum sunt. sunt clipe în care nu știu cum să le mulțumesc celor care îmi sunt alături, alteori nu-mi pot conteni lacrimile. de ce renunță oamenii atât de ușor la visurile lor?
fata cu nume de bomboane mi-a zis zilele trecute o replică dintr-un film recent văzut, care, cu intonația corespunzătoare, e un medicament magic:
mă întreb uneori pentru ce și de ce și dacă o să ajung vreodată să fac de dimineața până seara ce îmi place. un du-te-vino spre infinitul ”unde?”. e atât de frig zilele astea în Sibiu, că n-ai unde să te ascunzi. e-un frig nebun ce-mi dă o stare de neliniște (și strănuturi și nas roșu). vreau să vină primăvara, sau, dacă cer prea mult, măcar să fie zăpadă, dar să te poți bucura cu drag de ea și de statul afară.
...și-aș mai vrea să treacă toate cele șase hopuri rămase și să răsuflu ușurată. știu că nici nu cer prea mult.
