prea crud

 

...

mă uit

cu milă și cu drag

la tot acest verde crud

ca la un pui ieșit prea devreme din ou

și-i spun:

ai grijă, te rog, să nu-ți frângi aripile...

am descoperit cea mai simplă prăjitură cu morcovi (de post)

...

E sâmbătă după-amiază și, pe luuunga listă cu lucruri de făcut, îmi adaug singură o prăjitură cu morcovi. Mi-e dor să coc un chec sau o prăjitură cu morcovi. Mă pun repejor pe căutat, dar nu găsesc nimic potrivit și mă necăjesc că trec minutele și nu dau de ceva care să-mi convină. Adică ceva foarte rapid de făcut și de post. Încerc și-n engleză și găsesc o variantă [arătoasă, ce-i drept] cu duzine de poze și indicații, de ajung să-mi spun că nu se poate așa ceva și în cele din urmă aleg cea mai simplă rețetă posibilă [asta], pe care, bineînțeles, o adaptez. Rezultatul a fost c-a ieșit neașteptat de bună, iar azi am făcut-o din nou. Și-am dat rețeta mai departe, pentru că a fost apreciată.

O las și aici, poate va fi de folos și altor mămici.

Ingrediente:

- 200 g morcov ras pe răzătoarea mică (sau mărunțit în blender)

- 75 ml ulei de cocos

- 100 ml apă minerală

- 1 plic praf de copt

- 1 praf de scorțișoară

- 150 g făină de grâu (eu am pus albă 650)

- 75 g zahăr brun

- un praf de sare

- 85 g nucă mărunțită

Mod de preparare:

 1. Morcovul se dă prin răzătoarea mică (sau se mărunțește în blender), apoi se amestecă împreună cu uleiul, zahărul și apa minerală.

2. Într-un bol separat, se amestecă făina (cernută) cu praful de copt, sarea și scorțișoara.

3. Se toarnă amestecul de făină peste cel cu morcovi și, la final, se adaugă și nuca.

4. Compoziția se așază într-o tavă tapetată cu hârtie de copt sau unsă cu ulei și se pune în cuptorul preîncălzit la 180 °C pentru 40 de minute. Se face testul cu scobitoarea, apoi prăjitura se lasă la răcit în tavă.

5. Se taie și se împarte cu bucurie cu cei dragi.

 

acompaniament duminical

Lună de lună, revista Familia Ortodoxă e pentru noi ancoră, cuvânt de mărturisire și totodată de îmbărbătare. Fragmentul de mai jos m-a uimit, recunosc. Știam aceste lucruri, dar nu exprimate atât de clar. O să-mi cercetez mai cu osârdie atenția...

 

...

    E foarte probabil ca ingredientul fundamental în arta culinară monahală să-l reprezinte tocmai rugăciunea. Cred, totuși, că în meșteșugul bucatelor mănăstirești se mai află ceva, înrudit strâns cu rugăciunea, și anume o calitate care fără să fie strict duhovnicească o face posibilă: atenția. 

    Bineînțeles că monahul, și nu doar el, trebuie să lucreze toate, după cuvântul Sfântului Apostol Pavel, „ca pentru Domnul și nu ca pentru oameni”. Dar pentru  a avea folos și a reuși să mențină acest standard înalt e nevoie, mai întâi de toate, de atenție. O atenție îndreptată atât către lucrul făcut, cât și dincolo de el, către rostul mai adânc al lucrurilor și al lumii, spre Dumnezeu. Trebuie, cu alte cuvinte, o adunare în sine și o regrupare a omului de la grijile cele multe și de la împrăștiere. Impresia de ordine deloc asupritoare sau sufocantă, curățenie sau frumusețe pe care o respiră multe mănăstiri vine, presupun, și din atenția și așezarea interioară a monahilor.

    Pe de altă parte, dacă omul contemporan, adică noi toți, ne facem remarcați prin ceva, e tocmai prin grija de multe, distracția neîntreruptă, fragmentarea și traiul în exterior, până în imperiul patologiei psihice. Suntem în permanență mișcați de cu totul alte lucruri decât cele care se petrec în prezent. [...]

    Neajunsul nu e doar acela că ratăm o întâlnire cu un prieten sau o masă bună, ci că ratăm întâlnirea cu Dumnezeu. „Suntem absenți din prezent. Și dacă nu suntem prezenți în prezent, nu suntem cu Dumnezeu. Dacă trăiesc în trecut sau în viitor, atunci nu trăiesc în prezent, iar Dumnezeu există doar în prezent. Dumnezeu nu se află în amintirile mele despre trecut și nici în fanteziile mele despre viitor”, observă Arhimandritul Maximos Constas. Drept urmare, ființa noastră se destramă încetul cu încetul printr-o legiune de obiceiuri nesănătoase, care fac imposibilă atât viața cotidiană cât și atenția la Domnul.

 

 (Ninel Ganea, în revista Familia Ortodoxă nr. 183, aprilie 2024)

 

verde-leurdă și verde-urzică*

...

Când am descoperit cartea Ierburi uitate acum doi ani, am zis tuturor prietenilor noștri despre ea [și, desigur, i-am convins pe mulți dintre ei s-o cumpere, la rândul lor]. Pentru mine, ideile Monei Petre au fost nu doar inedite, ci și terapeutice. Acum, ori de câte ori frământ un aluat verde, mă bucur și totodată mă relaxez. [Din cartea despre leurdă am aflat deunăzi cât de asemănătoare e structura clorofilei cu cea a hemoglobinei, deci efectul verdelui - mai abitir în cazul talasemicilor - nu e doar placebo.] La noi acasă, blatul de pizza înverzit cu spanac a devenit celebru și nici biscuiții cu urzici nu se lasă mai prejos. Băieții au fost încântați și de pâinea cu urzici și de lipii. Din această primăvară a ajuns și leurda pe masă. Nu s-a strecurat ușor [întâi am împrumutat cartea de la o prietenă, să mă conving că merită], dar știu sigur că de acum încolo se va tot găsi sub o formă sau alta în meniul nostru și abia aștept să încerc din rețetele din carte! Azi, spre exemplu, fiindcă mai aveam din leurda culeasă de la Bazoș, am înlocuit urzica [de la rețeta de biscuiți] și am copt niște biscuiți taaare buni! 

Chapeau Monei Petre, Simonei Großmann și Ancăi Corduban pentru așa cărți autohtone pline de inspirație! Chapeau și editurii aska pentru calitatea editării și pentru modul profesionist în care arată enciclopediile!

 

*Dacă vreți să descoperiți [sau să inventați] mai multe nuanțe aparte de verde împreună cu cei mici, vă recomand cartea Frunza de aur.

cât doarme ursul Dodo?

 

primăvara la Bazoș [II]

 

...

Înc-un picnic cu prieteni dragi, alte lemne cărate de copii, pași pe cărări în căutare de leurdă și de flori. Mai pe scurt, locul acesta ne devine tot mai drag. Când văd atâta verde, plămânii mei parcă prind aripi...

dihotomie

 

...

dintele,

suferind într-ascuns,

și vrând să se apere,

s-a calcifiat.

sufletul,

suferind într-ascuns,

și neștiind să se apere,

podoabă lumească și-a adăugat...

un gând cutremurător

 

...

Am găsit la Sf. Teofan Zăvorâtul un gând cutremurător pe care l-am citit și anul trecut, dar despre care uitasem. E bună acum reamintirea:

Pot da un singur sfat: lasă în urmă întreaga ta viață, oricât de lungă ți-ai făgăduit-o; stai la patul tău de moarte și cugetă: oare poate conștiința ta să îți făgăduiască ieșire bună din trup dacă aceasta te va afla așa cum ești acum? Dacă nu poate, să știi dinainte că în acea clipă vei fi gata să ridici dintr-odată greutatea a zeci, sute, mii de posturi, numai să primești milă - și mila nu îți va fi dată. Astfel, în loc să cunoști atunci răspunsul acesta amar, iată că ți se dă postul, unul singur fiindu-și de ajuns pentru a fi miluit: intră în el cu bărbăție și străbate-l după voia lui Dumnezeu. Cine știe, poate că este ultimul tău post și ultima ta miluire! Dacă-l vei irosi, altul să nu aștepți.

 

primăvara la Bazoș [I]

 

...

Toamna trecută ne-a cucerit pădurea de la Bazoș și-am vrut s-o regăsim cât mai degrabă, să ne bucurăm de verdele crud. Vremea a fost miiinunată! Am cules flori, am făcut picnic, copiii au cărat din nou lemne și și-au construit o colibă, am adunat și niscaiva leurdă [că tot a ajuns cartea] și-am respirat adânc aer curat... În pădure trăiești altfel...

am copt primii noștri „mucenici”

 

...

Ieri am avut o veritabilă zi preșuitoare, una dintre acele zile în care simt că nu mai pot răzbi... După cină, având casa foarte casa întoarsă de la un capăt la celălalt, ursul cel pofticios și-a amintit să mă întrebe dacă mai facem „mucenici”. Și anul trecut le promisesem, printasem o rețetă, dar n-am mai apucat să coc nimic... Acum, cu toată oboseala, mi-am zis că nu mai vreau să se repete povestea. Așa că am căutat repede și-am găsit o rețetă foarte faină, am pregătit aluatul [destul de repejor și de ușor] și l-am lăsat la dospit. Îmbrăcați în pijamale, George și Teodor m-au ajutat să formăm opturile și, pe când era trecut de ora 22, o mireasmă îmbietoare de cocă dulce a învăluit casa. George deja dormea, dar Teodor a venit să mă ajute să ungem mucenicii cu miere și să presărăm nucă. Eu, de bucurie, am uitat de toate nemulțumirile acumulate și de oboseală. [Cred că acesta a fost darul pe care l-am primit ca să-mi revin.] Am pus de colivă și apoi am dereticat și-am așezat toate lucrurile, ca să ne fie colțișorul pregătit de sărbătoare.

Dacă au fost buni „mucenicii”? Au fost cei mai buni și fotografia copiilor vorbește de la sine. Nu din zgârcenie m-am încăpățânat să-i coacem acasă. Mult mai ușor mi-ar fi fost să dau o comandă și să-i avem de-a gata. Am vrut să-i coacem acasă pentru ca cei mici să vadă și să învețe bucuria lucrului făcut împreună, dar și să crească având amintirea unor repere bine înrădăcinate din copilărie. Și ce rădăcină mai bună și mai sănătoasă decât ortodoxia? Poate peste ani își vor aminti că au copt împreună cu mami „mucenici” în cinstea Sfinților 40 de Mucenici din Sevastia.

inimă în inimă

 

fereastra către Pietrar [în luna lui Mărțișor]

terapie cu aer, soare și flori

 

...

Cea mai benefică terapie după o iarnă îndelungată de stat într-un apartament: să te plimbi prin grădină și să culegi brândușe, să întinzi rufele la soare în bătaia vântului, să stai la aer și să-l asculți cântând voios pe domnul pițigoi... și, desigur, să fotografiezi, să modelezi sau să desenezi flori.

Măgura, locul unde mestecenii sunt lumânări, iar brazii văpăi

 

...

Am scris de nenumărate ori despre roadele unui loc unde nu fusesem nicicând. Oare cum de-am putut? În mod sigur, pentru că lucrul vorbește despre sine și poartă acolo unde călătorește frumusețea, dragostea, dăruirea și osteneala mâinilor care l-au lucrat.

Acum, că am și văzut Măgura, știu că produsele maicilor sunt totodată rodul unui curaj uimitor de a muta [literalmente!] munții. Obștea locuiește la capătul lumii [venit din mijlocul orașului, n-ai crede că mai există oameni care trăiesc atât de izolați], într-un căuș de lângă o pădure fremătătoare de brazi, înconjurat de dealuri abrupte și surpante [am inventat acest cuvânt]. Aici viața se ia în brațe cu hotărâre, altfel nu se poate! În primul rând, se ia în brațe ÎNTOTDEAUNA cu rugăciune și cu încredințarea că Domnul lucrează ca binele să se răspândească. Altfel ar fi imposibil. Omenește este imposibil. Dar dangătul clopotului care răsună în fiecare dimineață până hăăăt departe e martorul dârzeniei unor oameni care au lăsat în urmă orice dorință de viață confortabilă pentru a se jertfi și a se ruga pentru întreaga lume. Eu am avut impresia că acel dangăt străbate și timpul, nu doar locul, că răsună în amintirea vremurilor în care colibele de ciobani de pe dealuri erau pline...

Am stat doar o zi [dovadă și fotografiile sărăcăcioase], vremea a fost rece și puiul cel mic, nelăsat să umble pe jos, mult s-a miorlăit... Dar cu câtă dragoste și cu câtă căldură ne-au primit!

ne dă vestea o brândușă

 

„Omul de zăpadă care voia să întâlnească soarele”

Pentru Mădă, cu prețuire

 

...

„Timpul fulgilor de nea

E făcut din stele mici.

Timpul primei rândunici

E făcut din vreme rea.” 

                                                           (Matei Vișniec)

Oamenii sunt ceea ce dăruiesc. Oamenii sunt cărțile pe care le dăruiesc. Era ultima zi a lui Gerar când l-am primit pe omul de zăpadă al lui Vișniec de la draga de M. În urmă cu vreun an [sau poate sunt deja doi?] când i-am vizitat mi-a povestit foarte entuziasmată de această piesă de teatru pentru copii și mi-a rămas în minte bucuria ei. Am căutat la un moment dat s-o cumpăr și, negăsind-o, am renunțat...

Acum ne-a dăruit și nouă un exemplar. De fapt, s-a dăruit pe sine pentru că oamenii sunt cărțile pe care le dăruiesc. Acum știu că omul de zăpadă din poveste e chiar ea...

Când prea sărăcăcioasă îți pare o descriere în câteva cuvinte, când nu vrei să știrbești frumusețea și profunzimea scrisului unui al om, zici doar „Uite o poveste minunată! Citește-o!”. Pentru vremea de acum, e cea mai minunată poveste. Zăpada se topește, prima rândunică se întoarce, iar omul de zăpadă nu pricepe ce i se întâmplă și pleacă să-l întâlnească pe domnul Soare pentru a-l ruga să-l ajute să mai reziste până iarna viitoare. În călătoria lui și-i face prieteni pe corb, pe rândunică, pe veveriță, pe iepure, pe lup, pe marmotă și pe castor, care sunt cu toții uimiți de curajul și de dragostea de care un morman de zăpadă poate da dovadă. 

Povestea e doldora [da, da!] de poeticitate și profunzime și o recomand cu dragă inimă. Aceasta chiar este o piesă de teatru care poate fi citită cu voce tare [dacă nu vă taie plânsul] în familie.

„OMUL DE ZĂPADĂ (se adresează copiilor): Poate știți cât e ceasul, dragi copii? Tare mult aș vrea să știu cât e ora... Pentru că am avut un vis ciudat... Am auzit un cântec în timp ce visam și se pare că mi-a sosit ceasul... Nu prea știu ce înseamnă acest lucru, dar s-ar părea că are legătură cu timpul... Se pare că nu mai am mult timp în stoc... Dar de fapt nici nu prea știu unde se stochează de obicei timpul... Poate în capul nostru... Sau poate că în inima noastră... Sau poate în genunchii noștri pentru că uite, simt cum îmi tremură picioarele. E clar, genunchii sunt primii care mă lasă... Dar domnul Soare mă va ajuta cu siguranță să trec de momentul ăsta neplăcut... Credeți că este încă departe? Se spune că tot ce trăiește pe pământ e datorită soarelui. Deci nu văd din ce motiv soarele nu m-ar ține încă în viață... Că doar este însuși simbolul vieții, nu-i așa?”

n-ai zice

 ...

La câte năzdrăvănii născocește zilnic, n-ai zice că acest copil are abia 1 an...

Teodor și jocul „ochișorul meu vede...”

 

...

Cei trei băieții ai noștri seamănă mult și sunt întru totul diferiți. Da, exact așa! Teodor, sau „ursul Dodo”, cum încă își mai spune, e cel care are nevoie de cea mai multă atenție exclusivă. Mai deunăzi, pe când terminam de strâns la bucătărie, mi-a zis explicit: „Mami, vino aici acum să te joci cu mine!”. Prin urmare, m-am dus și ne-am jucat, la sugestia lui, „ochișorul meu vede...”*.

În afară de citit, colorat fișe, joc memory, puzzle și logico primo, îi plac mult și jocurile cu sunete și cifre, pe care le-a învățat rapid astă toamnă, fără ca noi să insistăm mai deloc. Cred că perioada lui senzitivă pentru această învățare a coincis cu momentul în care tati a cumpărat 2 seturi [cu litere și cifre] foarte complexe și utile de la editura Gama. Din prima zi în care au ajuns, Teodor a fost curios să descopere literele și cifrele, să le traseze conturul, să le așeze umbrele. A reușit astfel să-l mobilizeze și pe George, care, la vârsta lui, nu fusese interesat de cutiile relativ asemănătoare [cu litere și cifre], dar mai simpliste, luate de la editura DPH.

* Joc pe care l-am adaptat inspirându-mă de la Charlotte Poussin [autoarea seturilor de la DPH]. Mai exact, am luat cartonașele de la DPH și literele de la Gama și l-am invitat pe Teodor să le potrivească. Spre exemplu, i-am spus: „Ochișorul meu vede un cuvânt care începe cu sunetul s”, iar el trebuia să aleagă cartonașul „s” și imaginea cu soarele. Ca de fiecare dată, ne-am jucat până am obosit eu...

100 de zile de școală ale Micului Dar

 

...

Micul Dar a sărbătorit astăzi împreună cu colegii lui și cu doamna învățătoare 100 de zile de școală. De vreo 3 săptămâni încoace au început numărătoarea inversă, iar el ne spunea zilnic cât mai au termen de lucrat proiectul cu 100 de elemente la alegere. Tati i-a propus să facă despre cărți, iar George a acceptat bucuros și s-au pus pe treabă. Pe răscolit biblioteca noastră pentru copii adică. Într-o după-amiază, când m-am întors de la stomatolog, am găsit sufrageria plină de teancuri de cărți. Am făcut ochii mari pentru că erau toate întinse și răvășite... „Ce-i? Alegem cărți. Lucrăm pentru proiect.”, mi-a zis George entuziasmat. Nu m-a lăsat să intervin cu sugestii, cam 95% au fost alegerile lui. Eu poate aș fi pus altele pentru că avem multe alte povești pe care i le-am citit și răscitit sau unele care-mi plac mie în mod deosebit și pe care el nu le-a inclus. Dar a fost selecția lui. Cel mai mult însă a muncit tati: el a salvat coperțile, el a făcut formatarea, el a mers să cumpere rama și să printeze afișul. Eu am făcut doar titlul și pozele cu George și la final m-am bucurat de rezultat [care a fost pe măsura chițibușăriei domnului Perfect-Simplu]. Cumva, ne-a făcut să mai visăm un pic la proiectul nostru cu cărți camalesse... să vedem cum o să-l strecurăm în borcanul cotidian să ne facem timp și pentru el.

iată iarăși măiestrie!

...

Iată măiestrie: mulți [mai mulți decât în fotografie] trandafiri împletiți din fructe coapte, săpunuri meșteșugite primăvăratic și o acuarelă inedită cu dragul meu cimbrișor! Sunt o privilegiată că mereu primesc daruri deosebite de la Măgura și-i mulțumesc sufletului drag care mă urnește să scriu, ca să nu ruginesc în vâltoarea zilelor încărunțitoare...

P.S.: Așa se întâmplă mereu după ce reușesc să fac poza:

 

cafeaua de duminică și cea mai caldă carte din casă

 ...

Printre altele, în scurtele răgazuri în care apuc, după mulți ani de pauză citesc Dostoievski... 

Lăudabilă inițiativa editurii Contramundum de a traduce povestirile lui pentru copii.

expoziție temporară cu pic și cerneală

 

...

Pe la mijlocul lunii, pe când ne luptam cu gripa, într-o zi ploioasă în care ne-am împachetat să mergem în centru la doamna doctor de biluțe, am trecut și pe lângă o papetărie. Cum de mai multe zile voiam să le iau copiilor pic și cerneală și să pictăm fulgi și oameni de zăpadă cum făceam noi în copilărie, am intrat și domnul tati Dar a cumpărat. Apoi am pictat și-am desenat cu băieții și mi-am astâmpărat [un pic] dorul de pic... Am avut și expoziție temporară - mulțumim pentru ajutor, doamnă călimară!